zet stătea cu telecomanda în mână. cu cealaltă se scărpina. scărpinarea-alinarea dura doar o fracțiune de secundă. azi aștepta poștărița cu pensia. îi plăceau sânii ei și ideea de mușchi încordați , perpetuă izotonie…. era o femeie-cal. mare și atrăgtoare.
dacă era vreo femeie din tot universu căreia să nu îi pese de zet, ea era… dacă era o femeie din tot universu pe care să vrea să o fută cu furie, să o violeze cu metodă, ea era.
factorul poștal, era factorul de dezechilibru în existența lui de casanova ambalat în supraelastic; actualmente suferind de blenoragie. stătea și se scurgea pe recamieru verde și aștepta sunetul soneriei.
femeia-cal îi zâmbea doar o dată pe lună: când îi spunea un sărna și înșfăca cei 10 RON cuveniți pentru osteneală. știa să își păstreze clienții. doar nu era fată proastă. a dat de trei ori la ASE pe vremea lu ceaușescu k să devină afaceristă pe la ojete sau betete. eh, dar fără pile, fetele cinstite nu avea șanse – află chiar din gurița ei moale și roșie. cu câțiva dinți din aur, parcați discret, în lateral.
poate din cauza bolii sau poate nu, zet a sărit pofticios pe poștățiță. era în călduri mai rău ca un câine turbat. pensia s-a risipit pe linoleum. calul a gemut, s-a luptat puțin, apoi a cedat.
acum cei doi avea ceva de împărțit, nu mai erau doar doi străini uniți prin relații de ”afaceri”.
zice unu: