….și pe el scria”teiubescnumăuita”

genele false i s-au zbătut doar o clipă. s- atrezit singură, în zarva fierbinte care năvălea pe fereastră. pe trotuar o linie de sânge și pulimea de rigoare. plus candelele. mai ardeau.

mirosul de cafea a tras-o înapoi. pe masa din bucătărie: cana de porțelan de meisen și un teiubesc din flori de nu mă uita. corny… de regulă era beat mort. acum nu mai era beat. deloc. în momentul în care a înțeles asta , reginei începeau să îi crească unghiile. arhitectului continuau să îi crească.

unghiile au intrat în carne când a înțeles de ce cafeaua ei e rece.

cineva trebuia să moară. de fericire

și când simfonia ciocanelor pneumatice și a plăcilor de fainață căzând în casacadă de la etaj s-a suprapus peste cântecul strident al mașinii roșii decapotabile , arhitectul a zburat.

claviculele i s-au zbătut de câteva ori, în ritm de aripi. nu s-a înălțat dar senzația era curios de blândă, incitantă.

doar o dată a sărutat cu buzele calde de cafea, caldarâmul. dâra de sânge ca o linie de start a demarcat net trecutul de prezent: de acum arhitectul proiecta numai pentru fabrica de umbre. interesantă provocare!

mneața!

aerul rece al dimineții i-a căzut în brațe ca o divă la  a doua tinerețe. s-a zburlit puțin și apoi a planat peste copacii bronzați, peste  garajele pline de praf, peste vibrațiile unui rotopercutor care deflora tacticos asfaltu.  privirea a mai dat târcoale (doo la număr) reginei care își murseca liniștită ultimele clipe de somn matinal. ceva mai târziu avea să o sărute cu buzele fierbinți de cafea. cu buzele de cafea, fierbinți.

cabron!

arhitectu era fericit. scăpase de rușinea erecțiilor de nestăvilit prin iscusința bunei sale regine. tot ea asculta, jucându-se cu șireturile de mătase roșie, poveștile despre gaudi-n-sus-gaudi-n-jos. nu înțelegea nimic, mai ales că gaudi nu avea mobil și nici nu se vedeau niicodată pe terasă la coneace. îl asculta chiar și  stând pe budă când el îi vorbea prin ușă. la duș, sub palpumă. aiurea.

arhitectu nu se mai oprea din vorbit iar ea nu avea cum să îi răspundă: era mereu ocupată cu nefericitu-i penis erect. trebuia calmat, altminteri  arhitectul vorbea și mai mult despre gaudi….dar cu tristețe. și mai ales de biata frida kahlo a cărei reîncarnare o credea. iar regina, sensibiloasă femeie, plângea să rupă batista auzind pocinoagele becisnicului diego. cabron!

poveste de adormit prunci ceva mai tineri

am să îmi tai unghiile și am să îl fut pe fiul tău, da, am curaj să aștept și să fac asta. prima dată îmi tai unghiile. și apoi am să aștept ca fiul tău să crească. eu sunt mereu frumoasă, carnea mea e verde, să nu uiți!

dacă cineva ar fi pus mâna pe jurnalul intim al reginei ar fi putut citi aceste cuvinte scrise atent cu cerneală verde de CEC. regina lucrase  la ghișeu ;acolo a suferit la tejghea, în spatele tejghelei cea mai mare durere din viața ei; acolo mama arhitectului i-l furase pe regele ei.

erau doar 16 ani diferență între  noul născut și ea. micul om era frumos. gângurea dulce și îi pipăia sânii fărde  lapte curios, de câte ori era luat în brațe. regina îi fura câte o moleculă din mirosul copilăriei și aștepta să-l simtă pe celălalt: al hormonilor fierți în transpirație. iar pruncul creț a crescut. a transpirat și început să emane feromoni. părul i-a albit timpuriu de atâta-nțelepciune.

un singur lucru nu avea arhitectu: dragoste și erecții.

domn desăvârșit cu muieretul, frumosul impotent lăsa doar urme vagi ale trecerii sale prin viața tristă a curvelor sale cu sau fără carte: câteva rânduri, poeme aninante în aerul prăfos al serii, o floare… niciodată spermă.

regina era singura femeie care îi putea stoarce vlaga și boașele. și era mândră de asta. era dulcea ei răzbunare.

prea mult sââââângeeee!

nu era pregătit să moară. atâta sânge!! tot! într-un singur loc! era îngrozitor! voia să scape de erecția care nu-i dădea pace…

culmea e că simțea pofte trupești, obosea contemplând fese zglobii de adolescente, transpira  simțind brusc prea multă plăcere perversă și fiori.

regina purta ciorapi fistic și papuci roșii cu șireturi de mătase; avea un delcoteu care nu putea fi trecut cu vederea și o respirație precipitată.  regina folosea întotdeauna o pudră compactă prea deschisă la culoare și pufăia elegante țigări englezești înfipte în eleganta ei sipcă de argint auric cu muștiuc de cristal. fumul greu cobora pe sânii voluptoși .

regina și el jucau zaruri pe dezbrăcate. vulgar dar excitant. el nu putea pierde pentru simplul motiv că dumnezeul bețivilor era de serviciu 24/7. se știe. ea pierdea și-și dezgolea mai întâi pulpele cu celulită și dantelă albă vintage. acolo și-ar fi pus el buzele degrabă dar așteptarea era întotdeauna mult mai bună la gust decât vulva ei trecută.

urma apoi sutienul. sânii ei cădeau grei sub perversa acțiune a forței G. puțin. și asta o făcea și ai apetisantă. era o femeie ca oricare alta acum. departe de perfecțiune.

arhitectul își contempla liniștit erecția. regina făcea la fel. apoi se apropia supusă de pensiul lui, deschidea gura; o limbă la fel de roșie precum papucii cu șiret de mătase ieșea grăbită.  limba știa ce are de făcut: câteva rotocoale moi ici-colo și apoi o scurtă mângăiere. era destul…

regina și erecția erau incompatibile pe termen lung. arhitecyu era acum mulșumit. întâlnise femeia perfectă. era un nonsexual și așa voia să rămână.

avem o erecție, cum procedăm?

arhitectu și penisul lui erect au plecat în grabă. situația necesita coneac, mult coneac, râuri de coneac – așa cum spuneam.

figura lui temebelă semăna acum cu a unei icoane bizantine. (da. știu, icoanele nu au erecții. cel mult, lăcrimează.) sfinții nu au parte de sex. nici arhitectul nu avea. dar acum statusul lui mirabil  de pre-sfânt intra timid sub nesuferitul semn al întrebării. și întrebarea era: ”avem o erecție, cum procedăm?”.  sincer, arhitectul habar nu mai avea cum se folosește o erecție sănătoasă. se desprinsese demult de vulgarul uz al pulii, fentând cotidianul și muierile curioase.

muierilor nu le venea să creadă, procesau greu situația, se ambiționau să demonstreze că pot fi tămăduitoarele după care arhitectul și al dumisale falus așteptaseră un lung sau lat de viață. sau juma de viață.

pân la urmă renunțau.

arhitectul cunoștea deznodământul, dar intra în joc de fiecare dată. mai poposea plictisit între câte o pereche de craci ( și toate bulanele i se păreau frumoase după cantitatea corectă de alcool); eventual scria un sonet cu limba lui cultă pe clitorisul înfometat.

se odihnea de bunăvoie între pulpele pline sau  musculoase, între două coneace sau opriri ale iahtului. ce altceva să faci ? sărutul mâinii e o formă de politețe elementară. iar mâinile multor dudui miroseau a detergent de vase, copii căcați sau usutroi dezbrăcat. dar asta nu ar trebui să împiedice un bărbat civilizat să cunoască lume. cu siguranță, nu femei..câte coneace, atâtea femei. echitabil.

așa. deci avem o erecție. asta înseamnă că interesul dudietului pentru karma tragică a duo-ului penis-arhitect va scădea?

e-recția

arhitectului nu-i venea să creadă: o erecție în toată regula făcea pe nebuna, îi rupea chiloții, bătându-și joc de metafizicu lui.

gustul de piersică și uimirea erau un cocktail ciudat. avea nevoie urgentă de o supradoză de coneac dulce și cald. să îl simtă luând în stăpânire stomacul, apoi picioarele și mâinile pân la unghii și țigări.

erecția asta, deloc virtuală, pffffffffff…. cine ar fi putut s-o prezică? erecția asta era total indecentă, inadecvată, jenantă mai ales la un bărbat care a abdicat de la folosința pensiului dumisale de atâta vreme. era seren demult și acum echilibrul lui făcea:  POC!

piersicoaso

arhitectul mușca dintr-o piersică ungurească. avea zeamă cât donshoara roz, în vremurile big bang-ului… 

 câțiva stropi au căzut pe cămașa violet. cea care nu a reușit în exercițiul de seducție asupra vânzătoarei. cămașa nu avea nicio vină: arhitectul nu era un seducător. el era doar o ființă cu destin vegetal, hrănit cu seva podgoriilor și filosofia simonei weil. și ,momentan, cu piersici. asculta blazzaj. jaz alb. pentru intelectualul blazat din el, pentru romanticul demodat care pupa mâini în loc să fută duduile… era perfect. pielea i se încrețea iar fiorii concentrici îi ridiau puful piersiciu de pe frunte. avea prima erecție după foarte mulți ani. era dezamăgit.

oh dieu!c*est comme un reve…

l-a visat: prizonier într-o sticlă cu dop, stătea cuminte pe o plută din țigări fără filtru. abia dacă  îi  ajungea spațiul să respire fără ca propriul  suflu să nu se întoarcă și să îl doboare de pe platforma de tutun. purta o geacă impermeabilă foarte verde iar părul explodat îi era încă negru și ceva mai scurt. ochii lui violet o priveau prin sticla de rom. arăta bestial și delicios de disperat.

 iahtul eșuase iar jackie s-a scufundat cu perlele ei veritabile cu tot.

arhitectul nu avu pix și nici hârtie ca să scrie clasicul mesaj în sticlă așa că se puse pe sine în butelca speranței, călare pe pluta de lucky strike.  donshoara roz a ridicat sticla, s-a uitat atent în ochii lui captivi, da atent de tot. nu a scos dopu.

după ce a ajuns acasă, a pus sticla în dormitor. s-a dezbrăcat. i-a mai rămas doar sutienul din lycra negru și ciorapii groși, cu bordură de dantelă lipicoasă. coapsele evadau diperate spre muntele lui venus. un fir de mătase creață împodobea forma de relief. era prea albă.

roz s-a crăcănat în fotoliul ei rococo. un picior agresiv, în pantof de mătase arăta estul. altul vestul. la mijloc s-a oprit degetul ei mijlociu cu inel mare de aur și unghie sidefafă. ca una din perlele lui jackie-frigida.

părul foarte negru i s-a scurs pe covor și gemete ei de scroafă pofiticoasă au rupt ultimele urme de vopsea scorojită de pe tavan.

arhitectul a înțeles că trebuie să se trezească imediat. numai că era captiv în visul donshoarei roz așa că nu avea cum să scape. nu depindea de el.