și când simfonia ciocanelor pneumatice și a plăcilor de fainață căzând în casacadă de la etaj s-a suprapus peste cântecul strident al mașinii roșii decapotabile , arhitectul a zburat.

claviculele i s-au zbătut de câteva ori, în ritm de aripi. nu s-a înălțat dar senzația era curios de blândă, incitantă.

doar o dată a sărutat cu buzele calde de cafea, caldarâmul. dâra de sânge ca o linie de start a demarcat net trecutul de prezent: de acum arhitectul proiecta numai pentru fabrica de umbre. interesantă provocare!